Long time no blog … adevarul este ca mi-a fost foarte foarte lene sa scriu orice si drept urmare mi s-au adunat si cateva lepse pe care m-am hotarat sa le anihilez azi.

Primele 2 sunt de la Razvan:

Tag1: Ce as face daca nu mi-ar fi frica?

As fi mai hotarata in legatura cu ceea ce vreau, as pune mai des piciorul in prag in loc sa las de la mine si as pleca in lume. … Mai bine ma intrebai ce as face daca nu mi-ar fi lene

Tag2: Ar trebui sa downloadez, rulez, uploadez si apoi sa va arat pozele tuturor din lista mea de Yahoo. Not gonna happen. Sorry Razvan, dar nu am de gand sa postez asa ceva.

Urmatoarea e de la Arpi:

Tag3: Daca ar fi sa aleg, ce superputeri mi-ar placea sa am?

Asta e usor. Intotdeauna mi-am dorit sa pot citi gandurile oamenilor, deci mindreading ar fi clar pe primul loc. Apoi mi-ar mai placea sa ma pot teleporta.

Le dau mai departe tuturor celor care vor sa se joace.

… I did it.

Nah c-am facut-o si pe asta.

A durat mult pana ne-am hotarat (aproape 2 zile) si din cauza asta era cat pe ce sa nu mai sarim. Nu credeam ca voi avea curaj sa sar (inca nu reusesc sa imi dau seama cum de am sarit). In mintea  mea, ne vedeam urcand in nacela, ajungand sus si apoi coborand fara sa fi sarit. Mi-a fost foarte frica, imi tremurau picioarele si abia au reusit cei de la bungee sa imi puna hamurile. Intr-un final a venit si randul nostru si am urcat in nacela. Eu eram muta de frica si ma uitam numai in zare. Miri vorbea in continuu si ii punea o multime de intrebari tipului care urca cu noi. Ajunsi sus, ne-a desfacut legaturile cu care eram prinse de nacela (sa nu cumva sa cadem mai devreme), ne-a prins cu o caraba una de cealalta, ne-a explicat cum sa ne tinem una pe cealalta si cum sa stam astfel incat sa nu ne ranim. Dupa ce a terminat a zis sec “Acum sariti!”. Eu eram deja ingrozita, Miri admira peisajul: “Hai sa mai stam putin” (vroia sa mai stea sa admire luminile din jur ca se vedeau tare frumos). M-am panicat: “Miri, daca nu sarim acum nu mai sarim deloc!”. Dupa replica asta nu mai stiu exact ce sa intamplat. Nu imi amintesc daca am numarat sau pur si simplu replica asta a fost declick-ul. Imi amintesc doar cum cadeam usor intr-o parte, cum am inchis ochii si pe urma i-am deschis la loc, cum mi-am dat seama ca tip si am tacut. Si apoi s-a intins coarda la maxim si a inceput sa ne ridice. La un moment dat nu mai eram cu capul in jos, ne rasucise coarda. In filmulet am vazut ca ne-a rasucit chiar de 2 ori (am facut spectacol hehe). Apoi ne-am trezit din nou cu capul in jos, invartindu-ne, apropiindu-ne incet de pamant.

A fost foarte tare, si cu siguranta imi parea rau daca nu saream, dar nu as repeta experienta.

… lumea zice ca a trecut cam multa vreme de cand nu am mai scris nimic… cica imi pierd fanii … buhu ..

Adevarul e ca mi-a fost lene sa scriu; nici acum nu stau mai bine la capitolul asta, dar ma straduiesc. Here goes nothing [cu liniuta, ca asa ne invata pe noi la facultate]:

- a venit vara [fustite, rochite, tricouri colorate si mare - yeey!] si impreuna cu ea au venit si tantarii (not so yeey!)

- ma chinui sa imi termin lucrarea de licenta, momentan minunatul program afiseaza ceva, dar nu afiseaza chiar ce trebuie – va fi gata, in due time

- vreau sa ma mut din camin … ar cam fi timpul .. it was fun while it lasted, dar a inceput sa se duca naibii distractia

- sambata, 31 mai UNSR organizeaza a 3a editie a concursului de pescuit pe Dambovita – undite si momeala din partea casei

- de maine incepe B-FIT in the Street – festival international de teatru de strada – I iz going

- eu cu cine votez?

Avand in vedere ca majoritatea bucurestenilor lucreaza office hours (9-17 cu variatiuni pe aceeasi tema), de ce la ora 2 jumate este atata aglomeratie pe strada si abia se circula?

Unde se duc toti oamenii astia?

Sambata, 29 martie 2008, ora 20.00, milioane de oameni din toate colturile lumii vor opri, timp de o ora toate aparatele care consuma curent electric, in semn de protest impotriva incalzirii globale.

Haideti sa stingem lumina!

Ziceam in ultimul meu post ca ma ma voi premia cu o vacanta la schi. Ei bine, m-am tinut de cuvant pentru ca am fost fetita cuminte si am meritat. Asa ca am plecat in concediu cu inca niste prieteni la Hargita Bai . Trebuia sa stam 5 zile, dar din cauza vremii, care nu a tinut cu noi, am stat doar 3. Deja in a treia zi am schiat mai mult pe iarba decat pe zapada si daca mai stateam, probabil ne intorceam cu ghiocei.

Pentru ca partiile nu erau foarte dificile, am zis ca e un moment prielnic sa fac ceea ce aman vreo 2 ani: sa ma urc si eu pe placa. Zis si facut! Doar ca nu a fost chiar atat de usor pe cat parea. Toata ziua am fost mai mult in fund decat in picioare. Drept urmare 2 nopti am dormit doar pe burta. Si pentru ca durerea de fund nu era suficienta, m-am pricopsit si cu niste vanatai in genunchi si o febra musculara de toata frumusetea.

Si pentru ca tot eram aproape Miercurea Ciuc, nu se putea sa nu mergem la un meci de hochei. A fost primul meci de hochei pe care l-am vazut in viata mea si mi-a placut la nebunie. In afara de faptul ca se joaca pe gheata cu puc si crose si ca pucul trebuie sa intre in poarta aia mititica, nu mai stiam absolut nimic despre acest sport. Noroc ca unul dintre baieti era din Miercurea Ciuc si mi-a explicat mai multe, ca altfel m-as fi uitat fascinata de cat de bine patineaza jucatorii fara sa inteleg mare lucru. Astfel am aflat, printre altele, ca in Romania exista 8 echipe de hochei, dintre care 3 sunt din Miercurea Ciuc iar majoritatea jucatorilor celorlalte echipe tot din Miercurea Ciuc sunt. Echipele pe care le-am vazut jucand (Sport Club Miercurea Ciuc si H.C. Csikszereda) joaca si in campionatul Ungariei .

Cu siguranta hocheiul este sport national in Miercurea Ciuc, avand in vedere ca in fiecare an se organizeaza un campionat de amatori la care participa cel putin 20 de echipe.

Bottom line: nu voi schimba niciodata schiurile cu placa si as mai merge sa vad un meci de hochei ca mi-a placut. Amatori?

• Saptamana aceasta am incheiat ultima sesiune. A fost cea mai naspa dintre toate de pana acum pentru ca am avut cele mai multe examene si totusi le-am luat pe toate fara sa ma spetesc prea tare (a se citi: nu am invatat absolut nimic). As putea spune ca sunt semi-inginera.
• Incep nuntile colegilor si fostilor colegi … scarry stuff
• Cu fiecare ninsoare, mi se intareste convingerea ca zapada nu are ce cauta in Bucuresti. E frumos cand e totul alb imprejur si facem oameni de zapada si ingerasi si ne bulgarim, dar mocirla din zilele urmatoarea nu mai e la fel de frumoasa (and that is an understatement).
• A inceput schimbarea mobilierului in camine exact acum, cu cateva luni inainte sa trebuiasca sa ma mut, ca sa pot sa ma si oftic putin. Am paturi, saltele, mese, scaune si dulapuri noi in camera. Happy-happy joy-joy.
• Inca nu m-am hotarat ce vreau sa fac cu viata mea, dar mai e timp.
• Vreau sa vina caldura, dar intre timp cred ca ma voi premia cu o bine-meritata vacanta la schi.
• Spre rusinea mea, am ajuns abia weekend-ul trecut pentru prima data in viata la 7 Scari cu toate ca la doar cativa kilometri de casa.

De unde a pornit totul:

Take me back to Kansas! Take me back to Kansas!

Am desoperit de curand (mi-am reamintit, de fapt) ca sunt ingrozitor si uneori chiar dureros de optimista. Intotdeauna am fost asa. Cu toate ca sunt mai tot timpul vesela au fost si momente cand lucrurile nu au fost chiar la fel de roz ca multe dintre hainele mele (and that was an understatement). Insa, de fiecare data cand mi-a mers prost mi-am zis: “Intr-un fel sau altul trebuie sa treaca si asta. O SA FIE BINE pana la urma.” Si au trecut … toate … si pana la urma a fost si bine.

Acum am in minte un banc:

Un copil optimist si unul pesimist il asteapta pe Mos Craciun. Copilul pesimist e sigur ca nu o sa primeasca mare lucru, copilul optimist nu mai poate de incintare si abia asteapta sa vada darurile.
Buuuuun, vine Mosu’, copilul pesimist primeste super-cadouri: trenulete, masinute, ciocolata, tot ce i-ar fi putut trece prin cap. Copilul optimist primeste… o balega.

Se intilnesc copiii si schimba impresii: Pesimistul: “Mai, eu am primit un trenulet, da’ nu e prea mare, o masinuta, da’ nu e culoarea pe care o vroiam, si ciocolata, da’ e cu lapte si fara alune…” si asa mai departe.
Optimistul ride incintat: “Mai, eu am primit un cal, da’ nu-l gasesc!”.

Si eu imi caut calul si il voi cauta tot timpul, chiar si atunci cand STIU ca nu exista. Cine stie? Poate la un moment dat voi gasi chiar un inorog…

Nu stiu daca e bine sa fii asa optimist; de multe ori sperantele desarte nu mi-au fost de nici un folos si cu toate ca stiam asta, nu am incetat niciodata sa sper. Asta sunt eu si nu pot fi altfel…