Am desoperit de curand (mi-am reamintit, de fapt) ca sunt ingrozitor si uneori chiar dureros de optimista. Intotdeauna am fost asa. Cu toate ca sunt mai tot timpul vesela au fost si momente cand lucrurile nu au fost chiar la fel de roz ca multe dintre hainele mele (and that was an understatement). Insa, de fiecare data cand mi-a mers prost mi-am zis: “Intr-un fel sau altul trebuie sa treaca si asta. O SA FIE BINE pana la urma.” Si au trecut … toate … si pana la urma a fost si bine.

Acum am in minte un banc:

Un copil optimist si unul pesimist il asteapta pe Mos Craciun. Copilul pesimist e sigur ca nu o sa primeasca mare lucru, copilul optimist nu mai poate de incintare si abia asteapta sa vada darurile.
Buuuuun, vine Mosu’, copilul pesimist primeste super-cadouri: trenulete, masinute, ciocolata, tot ce i-ar fi putut trece prin cap. Copilul optimist primeste… o balega.

Se intilnesc copiii si schimba impresii: Pesimistul: “Mai, eu am primit un trenulet, da’ nu e prea mare, o masinuta, da’ nu e culoarea pe care o vroiam, si ciocolata, da’ e cu lapte si fara alune…” si asa mai departe.
Optimistul ride incintat: “Mai, eu am primit un cal, da’ nu-l gasesc!”.

Si eu imi caut calul si il voi cauta tot timpul, chiar si atunci cand STIU ca nu exista. Cine stie? Poate la un moment dat voi gasi chiar un inorog…

Nu stiu daca e bine sa fii asa optimist; de multe ori sperantele desarte nu mi-au fost de nici un folos si cu toate ca stiam asta, nu am incetat niciodata sa sper. Asta sunt eu si nu pot fi altfel…